Scrie, citește, respiră poezie. Cam asta ar fi de zis pe scurt despre Ioana, aka @jolenepoetry pe Insta. Nu se (mai) teme de vulnerabilitate – așa cum o să reiasă și din acest interviu – și nu e în concurență cu nimeni altcineva decât cu ea însăși. M-au impresionat la ea modestia cu care se prezintă, curiozitatea absolut molipsitoare și reziliența. În timp ce o ascultam, nu am putut să nu mă gândesc la un citat din Nausea, de Sartre:
I am going to outlive myself. Eat, sleep, sleep, eat. Exist slowly, softly, like these trees, like a puddle of water, like the red bench in the streetcar.
Dar destul despre cum o percep eu pe Ioana, vă las să o descoperiți singuri în cele ce urmează.
Ce a existat înainte de poezie (o afinitate pentru literatură, presupun)? Care a fost un turning point major în parcursul tău artistic?
Din punctul ăsta de vedere, au contribuit foarte multe lucruri, dar cred că a fost dorința mea de a face ceva – am avut așa, un mic moment de descoperire, când am început să traduc sau să rescriu anumite poezii în stilul propriu. Atunci aveam vreo 15-16 ani, nu știam cu ce se mănâncă; devenise o joacă. Experimentând și continuând să fac chestia asta, am ajuns să-mi dau seama că afinitatea pentru literatură vine, culmea, din pasiunea mea pentru citit, din interior, și nu neapărat pentru că mama este cadru didactic de limba română, deci nu a avut vreo influență din punctul ăsta de vedere asupra mea; ba chiar a aflat relativ târziu, să zic anul trecut, că scriu poezie.
Mai are ușoare comentarii, că mai folosesc cuvinte vulgare în performance-uri și că denaturează calitatea. Recunosc că am avut niște mici rețineri cu chestia asta (să încep să postez pe social media), gândindu-mă că mama e prima care le vede, mai comentează, mai dă share... și mă gândeam: „Ok, în mod obiectiv, făcând separarea de faptul că sunt copilul ei – ea, ca și cadru didactic, ce are de comentat/obiectat?”, dar nu pot să spun că are ceva de zis din punctul ăsta de vedere, pentru că mi-a spus că foarte multe dintre numele actuale din poezie, fie că vorbim de femei sau de bărbați, sunt (bineînțeles și din nefericire, după mine) necunoscute tocmai pentru că programa școlară la liceu a rămas foarte, foarte în urmă.
nu te-am cunoscut cu adevărat
oricât mi-aș fi dorit
tu nu știai cum și poate de asta nu ai făcut-o.
ultima amintire pe care o păstrez cu tine:
„ți-am citit poeziile, sunt foarte frumoase”
știu că ăsta e cel mai aproape lucru de un
„te iubesc, sunt mândru de tine”
ai făcut tot ce ai putut mai bine
și în sfârșit e suficient.
- fragment din
ce face moartea din om
În „s-a furat prăjitura”, spuneai: „cu ingrediente de cea mai bună calitate/ mă simt o novice în bucătărie,/ focul poate izbucni primprejur oricând”. Întrebarea mea e: de câte ori a izbucnit focul (dacă a izbucnit), și care au fost efectele sale asupra iubirii de sine? Unde te situezi acum?
Să fiu sinceră, e o călătorie – a fost o călătorie, cumva, cu mine și în mine pe parcursul anilor ăstora; mai tare și mai tare am simțit-o în pandemie, în lockdown când, legal vorbind, puteai să intri în belele dacă ieșeai pe stradă, și m-a restrâns foarte mult în a mă desfășura cum o fac de obicei. M-a forțat să petrec foarte mult timp cu mine, timp pe care înainte îl evitam.
Când vine vorba de iubirea de sine, recunosc că mă mai cuprind anumite momente de impulsivitate, se întâmplă niște declicuri – uneori sunt triggere pe care nu mi le pot explica. Cumva, mergând la terapie, am învățat să nu mai am anumite proiecții asupra oamenilor din jurul meu; e mult mai ușor să faci acele proiecții și să rănești, să dai acolo unde doare. În momentul ăla, mai mult interiorizez stările și le întorc în mine – poate de asta îmi și place să mă uit în oglindă atunci când plâng. Nu știu exact care e legătura psihologică sau de unde vine această dorință, ce o motivează; pe lângă gradualitatea mimicii în momentul în care te vezi plângând și plângi din ce în ce mai tare și se schimbă mimica, tonul e altul, corpul ți-l simți altfel... dacă e să mă gândesc, oglinda poate fi și o conexiune, la un moment dat, cu copilul interior.
Când tu te uiți în oglindă adult fiind, îți vezi copilul interior și îți dai seama că atunci când plângi din motive care țin de viața prezentă, de momentul în care te afli acum, reflexia ta să fie, de fapt, acel copil interior care suferă din anumite traume descoperite pe parcursul vieții. În momentul în care tu plângi în prezent, copilul interior plânge și el odată cu tine, pentru că i-ai activat o anumită rană.
am traversat un labirint al sorții
ca să ajung la mine
m-am găsit și nu mai e cale
de întoarcere.
- fragment din jurământ
Pare că nu te-ai lovit niciodată de FOMO, pentru că ești naratorul omniscient și omniprezent pe Instagram, raportând de la fiecare eveniment cultural din capitală. Cum reușești să ajungi în atâtea locuri, ce criterii ai în vedere atunci când faci, inevitabil, o selecție de events la care urmează să te duci?
N-aș spune că reușesc, ci mai degrabă că încerc; de multe ori, distribui acele evenimente la care știu deja că nu am cum să ajung, dar care mi se par promițătoare într-un fel sau altul (fie prin artiștii prezenți, fie prin tematicile abordate, șamd.). De multe ori, ajung să mă bucur de experiențele ratate prin intermediul celor care mă urmăresc și mă bucură enorm pentru că, în felul ăsta, simt că am reușit să dau mai departe ceva. Încerc să împărtășesc cât mai multe dintre concertele/filmele/evenimentele pe care le găsesc interesante, în speranța că pot să contribui într-o mică măsură la îmbogățirea experiențelor altcuiva. Altfel, fiind o fire foarte curioasă, îmi place să fiu la curent cu ce se întâmplă pe scena artistică locală, fie că vorbim de cea de poezie, muzicală sau (destul de evident) drag shows.
Am reușit să găsesc apartenență și comunitate în cenacluri literare de la noi, am mai urmărit ce se mai face în alte părți ale țării, și… acolo pot să zic că am un sentiment adevărat de FOMO, pentru că zona de spoken word și nu numai este foarte dezvoltată în Cluj, în Sibiu, care sunt orașe care și-au consolidat foarte bine facultățile de limbi și literaturi străine, lucru pe care nu pot să zic că-l văd neapărat aici.
Cum e cu creația din suferință? Știu că ai afirmat, la un moment dat, că nu poți scrie când ești in a good mood și, pe deasupra, că scrisul are rol terapeutic. Cum faci să conciliezi această validare a suferinței ca fiind productivă cu mitul artistului torturat, care ascunde (totuși) potențiale pericole?
Asta mă duce puțin cu gândul la perioada mea de glorie academică (probabil la licență sau la primul masterat): mi s-a spus că diamantele sunt făcute sub presiune. Eu nu sunt neapărat în măsură să judec sau să critic ceea ce fac alți artiști, din punctul ăsta de vedere; am mai avut discuții cu persoane pe tema asta, și la fel: depinde de inspirație, de moment, de starea de spirit. Am vorbit inclusiv recent cu o artistă vizuală cu care vreau să colaborez, care mi-a spus că o să se gândească exact ce poeme de-ale mele ar vrea să ilustreze, dar că o să-i ia ceva mai mult timp pentru că nu poate crea sub presiune, forțată fiind de moment, de factori externi sau că știe că trebuie să livreze ceva. Cumva, sunt de acord: cu cât te forțezi mai mult să faci ceva, în orice aspect al vieții, consider că ai mai multe șanse să dai greș, pentru că apare dorința aia puternică și intensă care, la un moment dat, poate să te orbească; să ai obiectivul final în minte foarte clar, dar să nu poți să vezi cum ajungi acolo, nu-ți imaginezi călătoria în sine.
Asta cu „a crea din suferință” e o chestie oarecum la îndemână pentru mine. Așa am început, de fapt, să creez în mod constant: având depresie și anxietate la pachet, a devenit cumva o formă terapeutică și un coping mechanism pentru mine, pe care am văzut că l-am extins pe parcursul mai multor ani. Mă bucur dacă există oameni care pot scrie în condiții mai prielnice, inclusiv emoțional și afectiv. La mine nu funcționează asta întotdeauna: deși unele dintre cele mai frumoase poezii scrise de mine am considerat că au fost scrise în momentul în care am iubit și am fost iubită, nu m-aș limita numai la acelea. Cumva, pentru mine, e o chestie perpetuă: un ciclu, o buclă în jurul căreia mă tot învârt, și sunt conștientă de chestia asta – mai ales că am fost criticată, chiar, la un atelier literar, în ideea în care mi s-a spus: „Ah, dar nu mai pot cu voi, ăștia care scrieți ce simțiți!”
Bula literară nu e foarte prietenoasă cu oamenii care fac parte și din bula activistă, care militează pentru anumite cauze și ONG-uri. Mi s-a spus, la un moment dat (de către aceeași persoană de mai sus), că eu sunt angrenată politic în ceea ce scriu și că la mine, arta și politica nu pot fi separate. Nu pot fi separate în totalitate, dar pot fi separate în funcție de temele pe care le abordez; pot să fie legate de traume intergeneraționale, de imagine corporală, de situația mea psihică sau amoroasă, de capitalism, etc..
am 23 de ani și îmi repet în minte „textul”
când vorbesc cu funcționari publici sau curieri
de parcă ar urma să particip la admitere la unatc.
prefer să cred în artă și în poezie când mă sting încet
prinsă în lanțurile corporației
clientul e stăpânul nostru și eu slujesc orbește banul.
- fragment din
poetă idealistă cu principii
Ajungem la ultima ta poezie postată până la acest moment - „mesele în familie sunt micro-traume” care pune cu brio degetul pe rană; însă, în mod destul de curios, se încheie într-o notă amuzantă. Mi se pare mie, sau trădezi în felul ăsta un soi de speranță că vom pune, până la urmă, colebilul jos și ne vom apuca de o muncă internă serioasă?
Chiar am fost întrebată după o lectură publică: „Auziți, dar sunteți terapeut? Că văd că vorbiți foarte mult de suferință, de traumă, de lucrurile astea…”, și am zis: „Mulțumesc frumos, o să iau asta ca pe un compliment. Nu sunt terapeut, scriu ce trăiesc pentru că e modul meu de simți lucrurile și de a mă împăca cu prezentul sau trecutul meu.”
Legat de colebil, e o chestie care îți mărturisesc că mi-a venit pe moment. Făcând cumva analiza, probabil lucrând și-n publicitate, mă lovesc destul de des la metrou de pastile pentru digestie și multe alte lucruri. Cred că prin februarie am văzut o reclamă pentru pastile – Kebene, Triferment, ceva de genul ăsta – dar făcând aluzie la Paște, și mai e până la Paște. Posibil să fi fost de acolo, posibil să fi fost de la faptul că… și ce am spus în poezie, că „suntem oameni goi cu mese pline”, a venit din aparența asta că noi nu mai suntem consumatori, ci noi înșine am devenit produsul pentru faptul că gravităm către anumite branduri, cumpărăm de la anumiți artiști sau facem anumite lucruri pentru că vrem să fim validați, vrem să fim plăcuți de cei din jur.
Nu vrem să fim considerați mai prejos dacă nu știm ultimele tendințe sau dacă nu suntem la curent cu referințele din cultura pop, și chestia asta poate să fie fun, dar poate să fie și ceva total de fațadă, total insipid și necaracteristic omului respectiv, numai ca să facă parte dintr-o anumită categorie socială. Facem cumva să ne cosmetizăm viețile ca să intrăm în rând cu lumea, să fim validați, plăcuți și acceptați.
Comments